Over The Counter

"Felicitări pentru alegerea făcută! V-ați ales o profesie deosebită!" Este tot ce-mi mai amintesc din discursul Decanului, de la ceremonia de deschidere.
Au urmat apoi 5 ani de satisfacție, lacrimi, bucurii, teamă, limite depășite, nopți albe și zile și mai albe, emoții, nesiguranță, eprubete sparte, cobai, analize, cozi nesfârșite la balanțe mai vechi decât profesorii, zeci de preparate și sute de ore de căutări la microscop, aburi de cafea ieftină, sandvișuri, conserve, duminici petrecute pe peron, bani de acasă împachetați printre haine.... Au trecut ani de studenție frumoși și grei, în așteptarea zborului final.

Au venit apoi zile în șir de panică și deznădejde, de necunoscut, de debusolare, zile în care nu mai regăseam nimic din fundamentul acestei profesii, nimic din frazele promise de noi la jurământ. Cred ca în orice profesie te așteaptă câteva palme zdravene după absolvirea studiilor aferente. Pentru că se dovedesc prea depășite, prea clasice. Discrepanța dintre facultate și job, pe care am întâlnit-o însă în domeniul medical, e halucinantă.

După absolvire, am fost prinsă în valurile spumoase și amețitoare ale rechinilor de lanțuri (comerciale și, mai deloc, farmaceutice). Am trăit dezamăgirea de a fi fost mult mai apreciată și mai respectată de cadrele universitare, în postura de student, decât acum, farmacist fiind, de către patronii lanțurilor (moștenitori de profesie).
Sunt mulți pacienți care se vor tulbura când vor citi aceste rânduri și care se vor gândi (sper!) de două ori înainte să intre într-o farmacie, însă trebuie să mărturisesc că am trăit momente în care, managerul mi-a schimbat produsul de sub counter, ce urma a fi recomandat, din motive... contractuale, sa zicem.
Marile lanțuri de farmacii ar trebui să își adauge în titulatură și denumirea brandului pe care îl promovează agresiv (ex. "Farmacia Zet - locul unde, indiferent de problemă, îți vor fi recomandate doar produse din gama Igrec")
E al naibii de greu și de dureros, pentru noi, farmaciștii care îmbrățișăm moralitatea mai mult decât targetul, să menții încrederea unui pacient (câștigată, de asemenea, greu) când acesta te roagă insistent să-i comanzi diclofenacul românesc, căci i-a fost eficient ani de zile, iar tu ridici din umeri, frustrat, știind că managerul tău nu comandă produse atât de ieftine.
Alarmant e și faptul că, din dorința unor câștiguri din ce în ce mai mari, medicamente cu regim special, care necesită obligatoriu rețetă pentru eliberare, sunt vândute (da! vândute, ca portocalele de Craciun) de colegi de-ai mei cu permisiunea managerului (deși, la un control, avizul ii este ridicat celui care eliberează, nu celui care aprobă): antibiotice, antidepresive, analgezice puternice, unele antitusive, celebrul algocalmin, care din 2011 a intrat pe lista medicamentelor eliberate doar cu prescripție. În această situație, pacientul are cel mai mult de suferit, deoarece este dezinformat și derutat. El va alege totdeauna farmacia cu "angajați cumsecade", dispuși să elibereze oricând 3-4 pastile de ampicilină, argumentându-le ferm că-i sunt suficiente pentru o durere cruntă de dinți. Prin comparație, cum suntem catalogați noi, ceilalți farmaciști, care ne încăpățânăm să cerem rețetă pentru o banală codeină, mai ales că toată viața și-au tratat tusea cu ea, fără nici o prescripție?

Oameni buni, vânătorii de targete ne fură și ultima doză de moralitate, aruncă la pământ profesia noastră și ne strivește valorile, transformându-ne într-o turmă de vânzători hipnotizați.

Adesea, în concediu, imi întâlnesc rudele și persoanele dragi de acasă, din micul Câmpulung. Am făcut un obicei din a-mi revedea vechi colegi la cofetăria din oraș și de a ne arunca în ceașca cu ceai negru frustrările și iluziile profesionale. Ana, buna mea prietenă și colegă, care după terminarea facultății, a decis să se întoarcă în Câmpulung, îmi șoptește de multă  vreme în ureche despre satisfacția pe care i-o aduce lucrul într-o farmacie independentă. De multe ori, am pus entuziasmul ei pe seama presiunii mai mici care există, în general, în farmaciile din provincie. Însă , cu fiecare discuție avută, am început să fiu din ce în ce mai receptivă la mesajul ei. Speranța unei împliniri profesionale, așa cum am fost făcuți să credem în timpul facultății, se pare că o reprezintă puținele farmacii independente care mai există (încă) în țară.
Nu am fost vreodată prea atentă, în București, la astfel de farmacii, cu atât mai mult, nu m-am gândit niciodată să profesez într-una din ele, din simplu motiv că auzisem de agonia în care se zbateau, prin înghițirea lor de către marile lanțuri. Am fost surprinsă să aflu că, pe harta Bucureștiului, sunt astfel de farmacii care țin piept "șacalilor"  din industria farma. Numai în sectorul meu sunt 11 farmacii. Dacă tot am ajuns la cifre, am identificat la nivel național un număr de aproximativ 800  de astfel de farmacii, partenere într-un demers de recâștigare a conceptului de "farmacie a familiei". Strategia de a ajunge la pacient cu respect, empatie și promptitudine, face ca în momentul de față, peste 700.000 pacienți să apeleze săptămânal la serviciile profesioniste din cadrul acestor unități medicale, care acum mai bine de 30-40  de ani reprezentau "adevăratul sistem farmaceutic" din țară.

Acum trei luni , când am revăzut-o ultima dată pe Ana, m-a chemat, pe tura ei, într-o astfel de farmacie din Câmpulung . Am observat imediat că era semnalizată Vivat Familia- din grijă pentru familie.

Purtând cu mine încărcătura targetelor și a produselor preferate de furnizori (generoși în cadouri și vouchere), am fost atentă și i-am cerut informații din spatele counterului. Ana mi-a povestit imediat că în farmaciile în care s-a implementat conceptul Vivat Familia, grija față de pacient primează, nefiind forțată de nimeni să pună în punga pacientului cele mai scumpe medicamente sau produse. Mi-a dat și exemplu: campania derulată în această perioadă în farmaciile partenere, cuprinde trusa de iarnă, o listă de produse (game diferite, producători diferiți) care să acopere minimul necesar unei familii, în sezonul rece, atât pentru prevenție, cât și pentru tratarea afecțiunilor respiratorii, cresterea imunității și protecția pielii în fața agresiunii gerului.

    

Campania face parte dintr-un proiect ambițios, pus la cale de specialiști în domeniul farma, care vor să asigure pacienților soluții optime la afecțiunile specifice fiecărui anotimp, accesibile oricărui buzunar și disponibile sub forma unui set de medicamente. Precizez aici ca e vorba de medicamente care nu necesită prescripție medicală (OTC-uri).

Libertatea cu care Ana își desfășoară activitatea, lipsa constrângerii targetelor sau a amenințărilor venite de la manageri, o fac să țină capul sus, știind că își practică profesia în concordanță cu deontologia farmaceutică și principiile de bază ale jurământul lui Hipocrate. Iar această libertate este molipsitoare! Sper că pentru cât mai mulți!



Sursă  foto: 
http://pqliving.com/chinatown-walgreens-7th-and-h-st-nw-opens-today-march-21/
http://www.vivat-familia.ro 

Lucruri bune se întâmplă în fiecare zi

... trebuie doar sa deschidem ochii și să le vedem.


E douăzeci și șase. Decembrie. În palma mea dorm degețelele ei fierbinți. Suspină în somn la fiecare trecere de nivel, la fiecare viraj mai puternic, în lumina ascuțită a farurilor. Buzele mele i se lipesc pe frunte, printre șuvițe blonde și ude, și murmură colinde cu Maica și pruncul din staul. E tot ce-mi mai amintesc acum, orice fărâmă de rugăciune pare uitată.

Simt cum mă strânge de deget, aruncând o privire pe sub gene, spre tatăl ei. Dar valurile de lumina orbitoare o forțează să-și ascundă privirea în piept. Țintește catarama cu care o fixez de fiecare dată în scaun și încearcă, pentru a mia oară, să o desfacă. Acum ii pare și mai neprietenoasa, și mai complicata, și mai mare. De data asta renunță însă repede să se mai concentreze asupra ei, preferând să se întoarcă la degetele mele cu mult mai moi și mai ușoare. Lipsită de energie, adoarme din nou în scaun.
Cam de o lună l-am convins pe tatăl ei să poziționeze scaunul (acesta) cu fața spre sensul de mers, deși citesc des dezavantajele acestei poziții până la 2-3 ani.

Schimbarea s-a simțit imediat în felul în care suportă acum deplasările cu mașina. În desele cazuri în care stă trează, chiar și la un drum de 2-3 ore,  interacțiunea cu tata și cu mașinile din fața noastră, care au căței, delfini sau șoricei de pluș lipiți de lunetă, face drumul  mult mai ușor de suportat. Scaunul, pe care l-am găsit la Domo, ne-a fost recomandat de niște prieteni, tineri părinți.

Se comportă destul de bine la transferul de căldură, ferind-o pe micuța gărgăriță de supraincalzire. Iar centurile sunt destul de satisfăcătoare pentru părinți și copii, deși la prima vedere par a se transforma într-un "căpcăun de copii" dacă te uiți la fățuca lor tristă.
Cu fulgii de nea în spatele nostru, cu somnul pe gene și broboane de transpirație pe frunte, măsor în palmă fierbinteala obrajilor ei. Încă-i sunt ca o văpaie, însă în curând orașul apare prin geam. Somnul bolnăvicios dispare în aerul rece de decembrie. Negrul lucios de pe jos oglindește lumini roșii și claxoane. Șoferi infantili, distrați, somnoroși, flămânzi. Si multe frâne inutile. Așa arată mereu Băneasa, clocotind de mașini. În astfel de momente, "căpcăunul de copii" aduce acea siguranță de care ai nevoie. Pe la Victoriei fulgii ne ajung din urmă (sau ne întâmpină... nu mai realizez dacă orașul e alb de zăpadă sau doar luminat de globulețe)
Copila mă privește cu puțina răbdare ce i-a rămas, așteptând să-i spun: "gata! am ajuns acasă". Își rotește piciorușele într-un cerc imaginar, sprijinind tăcută capul pe scaun.
În curând ajungem. Aprindem luminile bradului si începem să îngânăm cântecul său strident. Aproape că nu observă seringa cu sirop de căpșuni, deși înghite puțin câte puțin toată doza. Admiră bradul din brațele tatălui minute bune. Apoi adoarme la sânul meu.

E trecut de 02.00. Dimineața de Sfântul Ștefan. Febra i-a cedat de tot, cel puțin pentru următoarele 4-5 ore. Pe fruntea ei încă stau lipite câteva șuvițe blonde.

Minuni există și de sărbători, și de zile mai puțin speciale. Cine mai conștientizează oare minunea de a ajunge acasă cu bine, zi de zi? Bucuria de a păși în casa ta și de a respira brad și liniște? Fericirea de a-ți adormi puiul sănătos la piept, minunea de a-i vedea zâmbetul angelic pe chip, magia de a-ți strânge soțul în brațe și siguranța unei nopți sfinte?




Sursa foto: http://www.domo.ro/Jucarii_&_Articole_bebe/Scaune_auto_&_Boostere/Scaun_Booster_Accesorii/DHS/Scaun_Auto_C845_Coccolle
http://www.dailypainters.com/paintings/110130/Christmas-Wishes-Painting-Boy-Christmas-Tree-Child/Heidi-Malott
http://mommypoints.boardingarea.com/2012/10/20/to-car-seat-or-not-to-car-seat/#sthash.MNl74Q9Q.dpbs

Îl iubesc când plânge

       
          Îl redescopăr în seara asta, exact asa cum il văzusem acum mulți ani: dezbrăcat de timp, de gânduri, de riduri. Cu ochii mari, pătrunzători și rubinii, cu gene lungi și lacrimi.
Îl iubesc când plânge mai mult decât îl iubesc când îmi râde. Mă fascinează într-un mod ciudat, pe care încă nu îl pot înțelege. Îmi stăpânesc lacrimile, doar ca să le privesc pe ale lui. E dincolo de chipul său o emoție ce mă inundă și mă readuce într-un prezent din care nu știam să mai fac parte.
L-aș iubi fără rațiune, doar din instinct, multe zeci de minute! Mi-aș lipi buzele de obrazul ud, rostindu-i numele.
Simt cum povestea începe din nou să ceară cerneală. O poveste scrisă apăsat pe tavan, spusă de o sută de ori înainte de culcare și totuși uitată de fiecare dată când încetăm să-l mai auzim pe cel de lângă noi.

          De ce iubim bărbații când plâng, rupându-ne rațiunea în mii de bucăți?
Lacrimile rostogolite prin barba neglijentă imi ard palmele și buzele, amorțind orice nou cuvânt. Amintirea cuvintelor de dinainte devine ușoară, transparentă, respirabilă. Nu mai contează ieri. Nici ce s-a spus.
Carnea mea rece până de curând, începe să pulseze în bratele lui. Strânsoarea asta îmi dă viață. La fel de usor cum ieri, privirea lui, mi-a luat-o.
Ce taine ascund lacrimile lor,  ca sa ne facă sa o luăm de la capăt?

Dimineți

În dimineața asta, oglinda pare sa nu mai asculte poveștile cu aburi de cafea, asa cum ii era obiceiul. Nici frânturile negre de pâine prăjită, nici cuvintele de iubire.

În dimineața asta nu mai știu sa vorbesc. După mult timp îmi ești atât de necunoscut. Te privesc fără cuvinte și ma sufoci. Țipă de durere ochii mei în ochii tai, dar te încăpățânezi să-i renegi. 

E vorba despre momentul ăla în care uiți să respiri, pentru că prezentul tău pare să se topească în ceașca fierbinte de cafea. Omul care te săruta de obicei dimineața, strivește acum răsăritul și apusul cu atâta ușurință, că îți e teamă să ridici genunchii la piept și sa închizi ochii, așteptând să treacă și cel din urmă val de cenușă.